Ultimele articole

  • Ziarul "Apropo Magazin": "Iubiţi-l pe Grigore Vieru!"

            Pe 14 februarie, dacă mai era în viaţă, maestrul Grigore Vieru ar fi împlinit 75 de ani. Cu această ocazie, Fuego, artistul din România care a urcat cu poetul pe multe scene, a scris un motto în memoria celui care i-a fost ca un părinte.[...]

  • Revista: "Informatorul Moldovei" - Interviu cu Fuego (I,II,III)

            Acest interviu s-a alcătuit în mai multe etape. Tot aşa se va şi publica, pe episoade, fără paşii ordinii fireşti, întâi acesta, fiind subiect cotidian. Am vorbit cu Fuego în cabină, la Casa de Cultură Vasile Alecsandri din Bacău.

  • Mitropolia Moldovei: "Se-ntorc colindele acasă"

            Acesta a fost mesajul cu care a venit interpretul român Fuego în Republica Moldova. În urma unei întâlniri din luna decembrie 2010 cu ÎPS Mitropolit Vladimir interpretul s-a arătat deschis de a veni cu un amplu program de colinde în republică[...]

  • Revista "Formula AS": "Cozonacul bunicii Stratenia"

         Esti unul dintre artistii care s-au pastrat permanent aproape de traditiile romanesti, neuitand niciodata sa cinsteasca Craciunul. Un motiv pentru care esti pretuit si iubit. Cum aratau sarbatorile de iarna din copilaria ta?

  • Revista "Star": De la adevar spre frumos, prin muzica

             L-aţi auzit cu siguranţă măcar o data cântând cu foc şi v-au dat lacrimile. El cântă despre copilăria noastră, despre casa părintească, despre străinătate, despre dragoste, despre noi, românii. [...]

1 2 3 4

Cântecul lui Dan Spătaru, ca un torent alb de pescăruşi…

„Cine sunt eu?/ M-am întrebat adesea/ În drumul către casă/ Când peste focul scenei/ Cortina iar se lasă?!” (Cine sunt eu?- compozitoare Camelia Dăscălescu; versuri Roxana Popescu; voce Dan Spătaru)

Pe 8 septembrie 2004, Dan Spătaru a trecut, discret, în umbra inimii nemărginirii şi eternităţii, lăsând amintirea. Legendele nu se sfârşesc niciodată, doar se rescriu cu literele veşniciei atunci când ele pleacă în nevorbire şi necuprindere! A tăcut un glas nerepetabil al muzicii uşoare româneşti, dar va rămâne o permanenţă pentru memoria afectivă a românilor. Ei îl vor revedea şi auzi mereu, în torentul alb de pescăruşi de la ţărm, în vuietul mării, în foşnetul întinselor cuverturi de stuf, în răsunetul chitărilor, al alămurilor fanfarei, în chiotul şcolarilor cu flori presate în abecedare şi cu penare pline de vise, în plânsul viorilor…! Dorul, speranţa, dragostea, trădarea, uitarea, s-au aşternut în cântecele lui Dan Spătaru şi s-au dăruit, rămânând nepierdute! Ele răsună şi azi prin şirurile de vii din podgoriile dobrogene, sărută marea, Dunărea, şi sufletul românilor!

Dan Spătaru a trăit totul profund, a consumat iubirile pe loc şi total, pentru că din iubire nu se pot face provizii în cămară. Nu le-a gustat! Cântecul l-a glăsuit în comuniune sufletească şi sincronizare afectivă cu publicul, atât cel ascultător de melodie îmbălsămitoare, caldă, vălurită liric şi mângâietor ca o violă, cât şi cel care lipea bancnotele pe frunţile lăutarilor ce înfierbântau în cârciumi ţambalele. Dan Spătaru a găsit drumul sacru spre oameni: cântecul pentru inima lor! A pendulat continuu în raza intrasubiectivă şi oameni, predându-se statornic preferinţelor de melodie ale lor. Nu a trăit niciodată într-un univers gol, secat de pulsul dinamic al vieţii, într-un univers inafectiv, respectul şi dăruirea pentru public fiind ţinta lui asumată.

Dan Spătaru nu poate fi regăsit în detalii biografice. Aceasta-i o formă de analiză epuizată, dar cântecul său e o apă inepuizabilă, care se bea ca la o secetă. Studierea fragmentară a vieţii lui l-ar decupa de realitate, ar construi variante testabile, pe baza unor termeni normativi. Dar, Dan Spătaru este Dan Spătaru, prin muzicalitatea glasului său care multă vreme de acum încolo, sau poate niciodată, nu se va mai plăsmui.

E greu de gândit cum ar fi fost cântecul românesc fără Dan Spătaru. E greu de căutat şi de găsit ipoteze pentru o muzică românească fără Dan Spătaru, pentru că el nu se putea să nu fie, dacă a fost marea şi Dunărea şi munţii şi câmpiile dobrogene, dacă a fost vântul în mlăzile sălciilor, şi scânteile soarelui pe rubinul podgoriilor, şi zăpada cernută pe ţară, ca gândurile pe fruntea lui, şi ploaia răpăind, rece şi întunecată ca supărarea, şi iubirile arse scrum, şi dorurile încenuşate de părăsire, şi dragostele mari…!

Orchestrator al propriei vieţi, Dan Spătaru a trăit până în adânc şi de la un capăt la celălalt, viaţa. I-a băut tumultul, i-a stors toate clipele, nu i-a lăsat niciuna risipită! În 1972, la Teatrul Fantasio din Constanţa a cunoscut-o pe Sida, o tânără balerină care a pus stăpânire pe inima lui. S-au căsătorit şi au fost de atunci alături, în toate clipele, până când Dan Spătaru s-a stins! Au împreună pe fiica lor Dana. Dacă vor fi existat vreodată, cele mai mici umbre, ea a fost rechemătoare a speranţei ca o oglindă care ricoşează soarele pe frunţile de gheaţă ale norilor! În toată cariera sa artistică a lansat nenumărate şlagăre, ce nu se vor uita. După o viaţă petrecută sub lumina reflectoarelor, Dan Spătaru a murit dincolo de văpaia lor, la primele ore ale unei dimineţi de 8 septembrie. Simţind că nu mai are aer a ieşit în curte şi a căzut pe scări, fulgerat de moarte, în urma unui stop cardiac.

Prin cântecul său, Dan Spătaru a răsfrânt praf de ametist pe cerul muzicii uşoare româneşti, a arătat că neîndoielnic, în talazuri de nisip sunt pulberi de diamant, că în adâncuri de crame sunt mistere, în lacrimă vise! A plecat cu un zâmbet în colţul gurii, care s-a prefăcut că tace! Fără Dan Spătaru, timpul pare să aibă ipoteze ilogice…! El a ocrotit muzica în puritatea ei, care nu poate fi cercetată diacronic, deoarece nu are metamorfoze de variante. Viaţa lui Dan Spătaru a fost şi a rămas până la ultimul ei prag, aceeaşi, iar cântecul i-a fost habitat, nu depozitar al contrafacerilor ieftine. Dan Spătaru nu a urmărit niciodată adaptarea omului cu muzica într-un raport inversat, simţind şi având credinţa că muzica a condiţionat dintotdeauna sufletul şi i-a asigurat supravieţuirea. De aceea, nu a interpretat niciodată cântece artificializate, secunde! O vizibilă aspiraţie a omului bun, iar artiştii nu sunt altfel decât buni, este aceea de a transmuta spiritul său, lumii din jur, departe de a fi un simplu „dat”, ci un testament foarte atent aspectat în profunzime. La nimeni nu s-a cristalizat cu mai multă putere şi intensitate acest sentiment, ca la Dan Spătaru. De aceea, cântecul său nu se va deconecta ci va fi regenerator şi în timpul care îi urmează existenţei sale fizice finite.

Neridicând privirea din pământ decât spre soare sau spre bolta înstelată, atunci când vorbeşte despre Dan Spătaru, pătruns de taina chemării siderale, de aspiraţia spiritului uman la întâlnirea cu steaua idolului său, Fuego mărturiseşte: „Dan Spătaru era, pur şi simplu, un miracol. Popularitatea de care se bucura i-a asigurat locul între exponenţii unei generaţii europene de artişti, alături de Adamo, Gianni Morandi… A slujit cântecul patruzeci de ani şi a lăsat în urma lui un tezaur muzical. Îşi alegea numai piesele care deveneau ulterior şlagăre, dărâma orice zid dintre public şi scenă, dând frumuseţe vieţii prin puterea harului şi dramului de dumnezeire! Trubadurul dragostei, picurând stropi rourali de iubire şi fericire, a oferit tuturor ceasuri de rară încântare sufletească. În ce mă priveşte, m-a făcut să mă regăsesc în muzica sa. Am fost onorat să îmi dea spre interpretare şlagărul Chitara mea. Cu un surâs ascuns, neironic, frumos, uşor timid, m-a avertizat că îmi încredinţează piesa doar dacă o interpretez mai bine decât el. A fost o provocare. M-am străduit să nu dezamăgesc.

Cântecele lui Dan Spătaru sunt un crâmpei din sufletul românilor. Ele oglindesc iubirea, prietenia şi candoarea, tandreţea şi rafinamentul expresiei, simbioza elegantă şi necondiţionată între interpret, compozitor şi autorul versurilor, sunt bijuterii melodice cu lustru şi ieri, şi azi, şi mâine, pe salba neantului. Dan Spătaru a semănat cu iubire câmpia din noi şi a rodit harul său în lume. Era fermecător, cânta magic, sensibil, trăia cântecul. Scena era pentru el un templu. A fost romantic, şarmant, un lord de o eleganţă care impunea respect, un artist de incontestabilă valoare. Atrăgea publicul, ca o lumină în noapte, către care zboară fluturii, dar era blând, modest şi demn. Era un menestrel autentic, dominând scena cu personalitatea sa, cu o fantastică expresivitate, era îndrăgostit iremediabil de muzică şi de frumos. A fost un magician al şlagărelor ce iubea adevărul, oamenii şi marea, radiind în jurul său iubire şi încredere; pentru mine a fost un profesor de cântec, un idol de la care am înţeles că la început a fost muzica şi apoi cuvântul, că poezia coboară prin cântec şi că adevăratul artist este nemuritor”.

Între cântecele lui Fuego, nu mai puţin consubstanţiale lumii romantice, melodia „Chitara mea” este un veritabil argument al mărturisirilor acestora. Includerea piesei lui Dan Spătaru, în repertoriul lui este o imanenţă a legendei în real, devenind în posteritate simbol a rezistenţei cântecului magic, factor de legătură şi unire a frumuseţilor adiacente de ieri, de azi, de mâine. Desigur, Fuego nu este singurul care poate face să transpară în continuitate cântecele lui Dan Spătaru. El, însă, receptează mult din valorile tonice vitalizante care, preluate de un alt glas şi un alt spirit, pot aluneca în subteranele muzicii nevrozante semnalabilă în ceea ce începe să aibă audienţă cu efect degradant, de interferenţă cu spaţiul kitsch-ului. O proliferare devenită colectivă a acestei muzici bolnave nevindecabil, nu trebuie să îşi îndrepte tirul spre cântecele lui Dan Spătaru, niciodată…!

"Timpul", 11 septembrie 2011

Aurel V. Zgheran